Pițigoi albastru

Cyanistes caeruleus

Autor: Tiberiu Mănoiu

STATUT LEGAL DE CONSERVARE

DISTRIBUȚIE

Piţigoiul albastru este o specie larg răspândită în palearcticul de vest. Cuibărește în Europa, în Orientul Apropiat și în nordul Africii, în zona temperată cu climat temperat continental, oceanic sau mediteranean. Apare însă şi în zonele boreale cu temperatură mai scăzută.

POPULAȚIE

Mai mult de 75% din populația mondială cuibărește în Europa. În perioada 1980-2013 populația europeană de pițigoi albastru a cunoscut o creștere moderată.
În România, populația este cuprinsă între 875.292 și 1.255.047 de perechi cuibăritoare.

MEDIUL DE VIAȚĂ ȘI BIOLOGIA SPECIEI

La fel ca și în alte părți ale arealului de distribuție, în România este prezent în diferite tipuri de habitate, fiind una dintre cele mai puţin pretenţioase specii de pițigoi. Preferă zonele de câmpie cu păduri de foioase, în principal cele de stejar (Quercus sp.), dar nu evită nici pădurile mixte, livezile, grădinile și parcurile din interiorul localităților. Dacă găsește scorburi sau cavități adecvate pentru cuibărit, apare și în tufărișuri, în grădini sau în aliniamentele de copaci de pe marginea drumurilor. În timpul iernii îl putem întâlni și în terenurile acoperite de stuf.
Atinge în libertate longevitatea maximă de 14 ani și șase luni. Ajunge la maturitate sexuală la vârsta de un an.
În timpul cuibăririi are un regim alimentar predominant insectivor. Atârnând cu capul în jos pe ramuri subţiri, caută insecte şi păianjeni, care îi alcătuiesc dieta, dar consumă şi polen. În timpul iernii se hrănește cu diferite semințe, fiind și un vizitator comun la hrănitoarele de păsări. Nu migrează, dar în perioada rece se deplasează în zone cu surse trofice abundente, realizând stoluri mixte alături de alte specii de pițigoi. Pițigoiul albastru este o specie monogamă. Este teritorială și își apără teritoriul cu agresivitate, aflându-se astfel deseori în competiţie intensă cu piţigoiul mare (Parus major). Masculul are un zbor specific în ritualul nupțial: planează în jos spre femelă, apoi „dansează“ în jurul cuibului cu aripile și coada răsfirate. Masculii pot fi poligami, caz în care ei au mai multe partenere în același teritoriu. Pentru cuibărit folosește scorburile existente în copacii bătrâni, dar ocupă și cuiburile artificiale, uneori și cavitățile din pereți. Perechea este destul de fidelă locului de cuibărit, revenind an după an în aceeași zonă. Cuibul este construit din mușchi, păr, licheni și pene. Ponta este depusă în lunile aprilie-mai și este constituită din 7-8 ouă, a căror incubaţie durează 14 zile. Mărimea medie a unui ou este de 16 x 12 mm. Deseori se pot observa ponte foarte mari, de 15-18 ouă, care provin de la două sau chiar mai multe femele. Nu este neobișnuit ca un singur adult să hrănească întreaga pontă după eclozarea puilor, frecvența medie de hrănire fiind o dată la 90 secunde, în timpul apogeului sezonului de reproducere. Puii părăsesc cuibul după 18-22 de zile de la eclozare. O pereche depune în general două ponte într-un an.

AMENINȚĂRI

- Modificarea, fragmentarea și pierderea habitatului.
- Managementul defectuos al pădurii.
- Poluarea.

MĂSURI DE CONSERVARE NECESARE

- Interzicerea noilor proiecte urbane, incluzând așezările împrăștiate în habitatele de pădure importante pentru specie.
- Potrivirea lucrărilor silvice cu biologia speciei, pentru a evita perturbarea ei în perioadele critice (reproducere).
- Interzicerea defrișării care rezultă în scăderea dimensiunii pădurii și în schimbarea folosirii terenului.
- Asigurarea că fiecare formă de exploatare a pădurii în zonele importante pentru reproducerea speciei este avizată de administrația ariei protejate.
- Reducerea folosirii insecticidelor și erbicidelor în agricultură și silvicultură. În caz de necesitate și în lipsa alternativelor, folosirea substanțelor cu toxicitate și persistență minimă ar trebui să fie justificată și aplicată pe terenurile de reproducere a speciei numai în afara perioadei de reproducere.
- Menținerea și creșterea extinderii pădurilor native, urmărindu-se nivelul cel mai ridicat de diversitate structurală și de specii.
- Menținerea stratului subarbustiv în pădurile exploatate.
- Menținerea a cel puțin 30 de copaci pe hectar pentru cuibărirea în scorbura acestora (se iau în considerare starea de degradare, diametrul, prezența anterioară a scorburilor și specia arborelui).
- Instalarea de cuiburi artificiale.
- Monitorizare anuală standardizată pentru a putea determina tendințele populaționale.
- Inventarierea zonelor de reproducere actuale și potențiale.
- Identificarea zonelor de reproducere, hrănire și aglomerare importante pentru conservarea speciei.
- Promovarea studiilor referitoare la diverse aspecte ale biologiei speciei, inclusiv cele referitoare la parametrii demografici.

HARȚI JPEG

Harta de distribuție Pițigoi albastru (Cyanistes caeruleus)