Uligan pescar

Pandion haliaetus

Autor: Daniel Petrescu

STATUT LEGAL DE CONSERVARE

DISTRIBUȚIE

Uliganul pescar este o specie aproape cosmopolită, reproducătoare în cea mai mare parte a palearticului de nord, cu populații mici în sud-vestul Europei și în insulele adiacente, în cea mai mare parte a zonei nearctice din nord-centrul statului Alaska până în coasta nordică a Mexicului. În cea mai mare parte a arealului său este o specie migratoare, care iernează în America Centrală și de Sud, în zona de coastă din nordul Africii, precum și în centrul și sudul acestui continent, sudul Asiei și în zona de coastă sudică a Australiei. În anumite zone este sedentară.
În România este o specie întâlnită în zonele umede din partea estică a țării, în Delta Dunării, în lagunele de coastă și în Dobrogea. Apare, de asemenea, în câteva habitate umede, heleșteie și bălți din vestul României.

POPULAȚIE

Populaţia europeană a speciei este mică, fiind cuprinsă între 8.400 și 12.300 de perechi cuibăritoare, ceea ce reprezintă 14% din populația globală a speciei, cu tendință de creștere.
În România este o specie prezentă doar în perioada de migrație, estimându-se că în această perioadă prin țara noastră trec între 300 și 2.000 de indivizi. În trecut, însă, au fost menționate și cazuri rare de cuibărit (în anii 1960 și 1989, în ultimul caz fiind înregistrate 3 perechi clocitoare).

MEDIUL DE VIAȚĂ ȘI BIOLOGIA SPECIEI

Uliganul pescar este o specie caracteristică regiunilor cu habitate acvatice permanente, stătătoare sau cu un curs lent, cu apă dulce, salmastră sau sărată. Atinge în libertate longevitatea maximă de 32 de ani și ajunge la maturitate sexuală la vârsta de un an. Şansele de supravieţuire sunt estimate la 60% pentru tinerii sub doi ani şi la 80-90% pentru adulţi.
Este o pasăre predominant ihtiofagă, dar se hrănește și cu mamifere mici, păsări rănite sau cu broaște. Vânează planând în cercuri largi sau „plutind la punct fix“. După ce peştele a fost observat, planează la o înălţime de 10-30 m deasupra acestuia, până când peştele ajunge într-o poziţie potrivită. Apoi plonjează brusc, cu aripile închise pe jumătate, şi dispare pentru câteva secunde sub apă, după care revine la suprafață și zboară cu peştele în gheare. Rata de succes în prinderea peştilor variază între 24 și 74% şi depinde atât de abilitatea păsării, cât şi de condiţiile climatice. Vulturul pescar nu poate înota şi au fost cazuri când s-a înecat, prinzându-şi ghearele în peşti prea mari, pe care nu i-a putut ridica din apă. Vânează la o distanţă de până la 14 km de la cuib.
Specia este monogamă, perechea păstrându-se toată viaţa. Soseşte din cartierele de iernare la sfârşitul lui martie sau începutul lui aprilie. Ritualul nupţial se manifestă prin treceri succesive pe deasupra cuibului, însoţite de strigăte care au rolul de a descuraja rivalii. Cuibul este aşezat pe stânci, în copaci sau pe stâlpii reţelelor electrice, la o distanţă de 3-5 km de o zonă umedă. Este alcătuit din crengi care sunt adăugate an de an, astfel încât cuibul poate atinge un metru în diametru şi înălţime. Vulturul pescar îşi apără cuibul, dar nu şi teritoriul din jurul cuibului, deoarece pleacă să vâneze la distanță mare față de acesta. Femela depune 2-4 ouă de culoare maroniu-pal, cu pete de culoare închisă, în ultima parte a lunii aprilie sau la începutul lunii mai. Dimensiunea lor medie este de 62 x 46 mm. Incubaţia durează în medie 35-38 de zile şi este asigurată de ambii parteneri. În această perioadă vânează numai masculul, care hrăneşte femela. În primele săptămâni după eclozare, deoarece puii nu pot să-şi regleze singuri temperatura corpului, femela rămâne permanent cu aceştia ca să-i îngrijească. Masculul aduce la cuib 8-10 peşti pe zi, reprezentând 60-100 g/peşte pe oră de zi lumină. Datorită acestui ritm intens de hrănire, într-o lună de la eclozare puii ating 70-80% din dimensiunile părinţilor. Puii devin zburători la 56-60 de zile de la eclozare, însă mai sunt hrăniţi de către mascul timp de încă 2-3 săptămâni, până devin complet independenți.

AMENINȚĂRI

- Pierderea și alterarea habitatului.
- Alterarea resurselor trofice.
- Braconajul.
- Perturbare cauzată de activități antropice.

MĂSURI DE CONSERVARE NECESARE

- Interzicerea oricărui tip de activitate care cauzează alterarea habitatelor importante pentru specie.
- Respectarea restricțiilor în zonele ripariene.
- Evitarea erbicidelor puternice, care reduc diversitatea speciilor-hrană, precum și a bioacumulării acestor tratamente agricole, care cauzează în mod secundar otrăvirea păsărilor.
- Conservarea pădurilor și vegetației palustre de pe marginea râurilor, cu accent deosebit asupra conservării și restaurării lor în zonele ripariene protejate.
- Prevenirea și controlul aruncării deșeurilor în jurul zonelor umede și eliminarea deșeurilor existente.
- Controlul şi respectarea legislaţiei vânătorii; cooperare între organizațiile de protecție a mediului, organizațiile de vânătoare, jandarmerie și Garda de Mediu împotriva braconajului.
- Interzicerea construirii de noi parcuri eoliene în apropierea zonelor de hrănire sau în zonele folosite de către păsări ca rute de migrație.
- Identificarea zonelor de migrație, hrănire și aglomerare importante pentru specie.
- Promovarea studiilor referitoare la diverse aspecte ale biologiei speciei, inclusiv cele referitoare la parametrii demografici.