Pițigoi moțat

Lophophanes cristatus

Autor: depositphotos.com

STATUT LEGAL DE CONSERVARE

DISTRIBUȚIE

Pițigoiul moțat este larg răspândit în toată Europa, distribuția lui fiind insulară și strâns legată de distribuția habitatului preferat, reprezentat de pădurile de conifere.

POPULAȚIE

Populația de pițigoi moțat din Europa reprezintă mai mult de 95% din populația mondială și este cuprinsă între 5.450.000 și 9.810.000 de perechi cuibăritoare. În perioada 1980-2013 populația a suferit un declin moderat.
Populația din România este cuprinsă între 43.600 și 436.000 de perechi cuibăritoare.

MEDIUL DE VIAȚĂ ȘI BIOLOGIA SPECIEI

Este o specie sedentară și trăiește în zonele montane, unde frecventează pădurile de conifere, reprezentate de molidișuri (Picea abies). Uneori apare și în pădurile mixte. Este o pasăre sedentară, dar pot exista totuși mișcări sezonale, în timpul iernii unele exemplare deplasându-se la altitudini mai joase sau în zone cu surse trofice mai abundente. În această perioadă rece a anului formează stoluri mixte, împreună cu alte specii de pițigoi.
Atinge în libertate longevitatea maximă de 11 ani și șase luni. Ajunge la maturitatea sexuală la vârsta de un an.
Se hrănește în timpul sezonului de reproducere în special cu insecte (inclusiv omizi) și păianjeni, iar în perioada rece, în dieta speciei apar diferite seminţe. Își caută hrana în coronament, stând cu capul în jos cu aceeași ușurătate ca și atunci când e în poziția normală. Deseori coboară pe solul pădurilor pentru a se hrăni. Atunci când găsește hrană din abundență, acest pițigoi își face provizii, pe care le ascunde de obicei sub lichenii fixați pe scoarța copacilor; astfel, primăvara sunt stocate semințele de conifere, iar toamna, larvele de fluturi de noapte, aceasta fiind o strategie a speciei pentru a supraviețui în sezonul rece, atunci când hrana se împuținează.
Pițigoiul moțat este o specie monogamă, masculul apărându-și teritoriul. În timpul paradei nupțiale, care are loc în luna martie, masculul își ridică creasta și își flutură aripile, în timp ce femela explorează cavități în copaci sau cioturi goale, pentru a alege locul de cuib. Acesta este construit în scorburile copacilor, în cavități din sol sau sub rădăcinile copacilor. Frecvent intră și ocupă cuiburi vechi de ciocănitoare pestriță mare (Dendrocopos major) sau veveriță (Sciurus vulgaris). Cuibul are forma unei cupe și este făcut din mușchi, frunze şi păr, fiind căptuşit cu licheni sau cu pene. Dacă pasărea alege să își sape cavitatea cuibului în lemnul putred, această sarcină cade în seama femelei, căreia îi ia aproximativ 3 săptămâni. În general, o pereche depune două ponte într-un sezon de reproducere. Fiecare pontă este formată din 5-7 ouă albe cu pete roşcat-ruginii, având dimensiunea medie de 16 x 13 mm. Femela cloceşte singură aproximativ 13-14 zile, începând din luna martie sau aprilie. La hrănirea puilor participă şi masculul. Puii părăsesc cuibul la vârsta de 18-22 de zile și sunt dependenți de hrana găsită de adulți pentru încă 23 de zile.

AMENINȚĂRI

- Modificarea, fragmentarea și pierderea habitatului.
- Managementul defectuos al pădurii.
- Incendiile de pădure.
- Poluarea.

MĂSURI DE CONSERVARE NECESARE

- Interzicerea noilor proiecte urbane, incluzând așezările împrăștiate în habitatele de pădure importante pentru specie.
- Potrivirea lucrărilor silvice cu biologia speciei, pentru a evita perturbarea ei în perioadele critice (reproducere).
- Interzicerea defrișării care rezultă în scăderea dimensiunii pădurii și în schimbarea folosirii terenului.
- Asigurarea că fiecare formă de exploatare a pădurii în zonele importante pentru reproducerea speciei este avizată de administrația ariei protejate.
- Reducerea folosirii insecticidelor și erbicidelor în agricultură și silvicultură. În caz de necesitate și în lipsa alternativelor, folosirea substanțelor cu toxicitate și persistență minimă ar trebui să fie justificată și aplicată pe terenurile de reproducere a speciei numai în afara perioadei de reproducere.
- Menținerea și creșterea extinderii pădurilor native, urmărindu-se nivelul cel mai ridicat de diversitate structurală și de specii.
- Menținerea a cel puțin 30 de copaci pe hectar pentru cuibărirea în scorbura acestora (se iau în considerare starea de degradare, diametrul, prezența anterioară a scorburilor și specia arborelui).
- Monitorizare anuală standardizată pentru a putea determina tendințele populaționale.
- Inventarierea zonelor de reproducere actuale și potențiale.
- Identificarea zonelor de reproducere, hrănire și aglomerare importante pentru conservarea speciei.
- Promovarea studiilor referitoare la diverse aspecte ale biologiei speciei, inclusiv cele referitoare la parametrii demografici.

HARȚI JPEG

Harta de distribuție Pițigoi moțat (Lophophanes cristatus)