Gâscă cu gât roșu
Branta ruficollis
Autor: Daniel Petrescu
STATUT LEGAL DE CONSERVARE
DISTRIBUȚIE
Gâsca cu gât roșu este o specie caracteristică zonelor de tundră din Siberia arctică, în special în peninsula Taymyr, cu o mică populație în peninsulele Gydan și Yamal. Iernează în nord-vestul Mării Negre, în România, Bulgaria și Ucraina, ajungând ocazional și spre sud, până în Grecia. Se poate întâlni sporadic în Marea Britanie sau în alte zone din vestul Europei, împreună cu efective din alte specii ale aceluiași gen (Branta bernicla sau Branta leucopsis).
POPULAȚIE
Conform ultimelor estimări, populația globală a fost evaluată la aproximativ 56.000 de indivizi, cea din Europa aflându-se, însă, într-un declin moderat.
În România se pot observa în timpul pasajelor între 5.488 și 10.887 de exemplare, iernând la noi între 9.915 și 16.141 de exemplare.
MEDIUL DE VIAȚĂ ȘI BIOLOGIA SPECIEI
Gâsca cu gât roșu este cea mai mică dintre gâște și are un penaj elegant, negru combinat cu roșu-ruginiu, subliniat de dungi albe. Dieta în teritoriile de cuibărire este formată din specii vegetale aflate în tundra siberiană (iarbă, frunze sau semințe). În cartierele de iernare din sud-estul Europei se hrănește în timpul zilei pe culturile agricole, la început cu boabele de porumb care au rămas risipite după recoltare, iar mai apoi cu grâu de toamnă (uneori și cu rapiță). Seara înnoptează pe lacuri, dar – când acestea îngheață – se așază și pe mare. Atunci când distanța dintre locurile de înnoptare și cele de hrănire crește la peste 30 km, preferă să caute alte locuri de hrănire și înnoptare, de obicei situate mai spre sud, în special în cazul în care culturile sunt acoperite de zăpadă. Zboară împreună cu alte specii de gâște (în special cu gârlița mare, Anser albifrons), în șiruri dispuse în formă de „V“. Atunci când stolul este format numai din gâște cu gât roșu, formația este neregulată și asemănătoare ca formă cu cea a graurilor sau a ciorilor. Emite un sunet caracteristic, ușor de identificat.
Cuibărește în nordul Siberiei în colonii mici, situate pe malurile râurilor. Uneori cuibărește în apropierea cuiburilor de șoim călător (Falco peregrinus) sau ale bufniței zăpezilor (Nyctea scandiaca) pentru a beneficia de protecția acestor specii împotriva prădătorilor tereștri, așa cum este vulpea polară (Alopex lagopus). Distanța parcursă între zonele de cuibărit și cartierele de iernare depășește 4.000 km.
Sosește la începutul lunii mai în teritoriile de cuibărit. În a doua jumătate a lunii iunie formează colonii de circa cinci perechi care cuibăresc împreună. Cuibul este amplasat în cavități din sol, de aproximativ 5-8 cm adâncime. Femela depune 3-10 ouă, care sunt incubate timp de 25 de zile. Puii devin zburători la 35-42 de zile.
Este o pasăre-simbol pentru Dobrogea.
AMENINȚĂRI
- Pierderea și alterarea habitatului.
- Poluarea și gestionarea defectuoasă a apelor.
- Braconajul.
- Perturbarea antropogenă.
MĂSURI DE CONSERVARE NECESARE
- Evitarea folosirii semințelor tratate în vecinătatea zonelor umede; încurajarea producției organice.
- Încurajarea folosirii produselor agrochimice selective și cu toxicitate redusă.
- Menținerea de fâșii necultivate de minimum 1,5 m între terenurile cultivate și zonele umede, unde folosirea chimicalelor este strict interzisă.
- Controlul şi respectarea legislaţiei vânătorii; cooperare între organizațiile de protecție a mediului, organizațiile de vânătoare, jandarmerie și Garda de Mediu împotriva braconajului.
- Respectarea restricțiilor în zonele ripariene și costiere.
- Managementul deșeurilor și al apelor uzate în zona habitatelor importante pentru specie.
- Managementul nivelului de apă din rezervoare, în acord cu necesitățile ecologice ale speciei.
- Identificarea zonelor de migrație, hrănire și aglomerare importante pentru conservarea speciei.
- Promovarea studiilor referitoare la diverse aspecte ale biologiei speciei, inclusiv cele referitoare la parametrii demografici.