Ciuf de câmp

Asio flammeus

Autor: depositphotos.com

STATUT LEGAL DE CONSERVARE

DISTRIBUȚIE

Ciuful de câmp prezintă un areal de distribuție foarte întins. Cuibărește în Europa, Asia, America de Nord și America de Sud, dar și pe unele insule din oceanele care separă aceste continente. Populațiile din nord sunt parțial migratoare, astfel încât pe continentul european ciufii de câmp părăsesc locurile de cuibărit la sfârșitul sezonului și se îndreaptă spre sudul continentului, petrecându-și iarna în zona Mării Mediterane și în nordul Africii, ajungând chiar și până în regiunea Sahel. Deși majoritatea exemplarelor europene cuibăresc în țările baltice și scandinave, precum și în Rusia, s-au identificat cuiburi și în regiuni din centrul sau sud-estul continentului, așa cum este cazul Ungariei, unde rareori se întâmplă să fie observate cazuri de cuibărit, determinate, se pare, de stabilirea unor exemplare pe parcursul verii după un influx accentuat de păsări de peste iarnă.
În România, ciuful de câmp este întâlnit de obicei în numere scăzute în câmpiile din vestul țării, în sud, precum și în Dobrogea.

POPULAȚIE

La nivel european, populația cuibăritoare este cuprinsă între 54.700 și 186.000 de perechi, reprezentând 14% din populația globală și având o tendință fluctuantă.
În România, populația cuibăritoare este formată din 0-30 de perechi cuibăritoare, cu tendință fluctuantă.

MEDIUL DE VIAȚĂ ȘI BIOLOGIA SPECIEI

Cuibărește pe sol, în zone mlăștinoase sau părăginite, la marginea luncilor sau în păduri boreale deschise. Pe timpul iernii se adună în grupuri în zone preferate, în habitate variate, de la nivelul mării și până la altitudini de 4.000 m. În România este întâlnit mai ales în zone agricole, unde se adună de toamna până primăvara în grupuri mai mici sau mai mari pe terenurile cu vegetație ierboasă înaltă sau în zone cu trestie și păpuriș.
Ciuful de câmp se hrănește cu rozătoare, lilieci, păsări, dar și cu alte vertebrate mici sau cu insecte. Când hrana este suficientă, își face depozite lângă cuib. Vânează în zbor, la joasă înălțime deasupra solului sau sărind de pe un post de observație. În afara sezonului de cuibărit se adună în grupuri, odihnindu-se în timpul zilei pe pământ. Folosește pentru hrănire un teritoriu cuprins între 15 și 200 ha. Este activă noaptea, dar poate vâna și în crepuscul sau chiar ziua.
Longevitatea cunoscută este de 22 de ani. Atinge maturitatea sexuală după un an.
În România, fiind un oaspete de iarnă, s-au identificat grupuri omogene de ciufi de câmp pe sol, în zone cu vegetație înaltă, sau uneori au fost găsiți chiar amestecați cu ciufii de pădure (Asio otus) adunați în localități. Formează perechi deja de la sfârșitul iernii, dinaintea migrației. În Europa cuibărește pe sol, în intervalul martie-iunie. Ritualul nupțial este spectaculos. Masculul se ridică repetat în aer, își flutură aripile și cântă în zbor. Se poate ridica uneori până la 200-400 m. Perechea poate zbura împreună și se poate rostogoli în aer cu ghearele încleștate. Este monogamă (își păstrează perechea pentru un sezon) și teritorială. Cuibul, reprezentat de o adâncitură în sol, căptușită cu resturi vegetale și pene, este realizat de către femelă. În acest cuib sunt depuse și clocite 7-10 ouă cu o dimensiune medie de 39 x 29,5 mm. Incubația durează în jur de 24-29 de zile și este asigurată de femelă, care este hrănită în tot acest timp de către mascul. Uneori clocește și masculul pentru perioade scurte. Puii rămân în cuib 10-12 zile. Ei vor părăsi cuibul înainte de a fi capabili de a zbura, în timpul acesta fiind însoțiți și îngrijiți de părinți, printre ierburile înalte din preajma cuibului. Devin zburători la 24-27 de zile. Din cauza gradului mare de distrugere a cuibarului, femela depune frecvent ponte de înlocuire, iar în zonele mai sudice scoate două rânduri de pui.

AMENINȚĂRI

- Alterarea și pierderea habitatelor în urma activităților agricole.
- Contaminarea prin produse agricole.
- Alterarea și pierderea de habitat cauzate de schimbarea folosirii terenurilor.
- Pierderea și deteriorarea zonelor de reproducere și de aglomerare.
- Braconajul.
- Efectul altor activități antropogene.

MĂSURI DE CONSERVARE NECESARE

- Conservarea, crearea și promovarea terenurilor necultivate cu vegetație corespunzătoare.
- Menținerea miriștilor și interzicerea arderii acestora; interzicerea incendierii stufului.
- Reducerea chimicalelor din agricultură, aplicarea chimicalelor puțin toxice și persistente.
- Interzicerea împăduririi regiunilor de stepă.
- Menținerea managementului adecvat al miriștii în zonele unde a fost efectuat tradițional.
- Luarea măsurilor în asigurarea liniștii în zonele de aglomerare a speciei.
- Controlul populațiilor de pisici și câini domestici sau sălbăticiți.
- Monitorizarea și evitarea capturării ilegale și distrugerii cuiburilor.
- Controlul şi respectarea legislaţiei vânătorii; cooperare între organizațiile de protecție a mediului, organizațiile de vânătoare, jandarmerie și Garda de Mediu împotriva braconajului.
- Garantarea securității păsărilor prin managementul cablurilor de telecomunicație sau de transport al energiei.
- Interzicerea realizării fermelor solare și eoliene în habitate de stepă.
- Adaptarea amplasării noilor cabluri electrice la standardele naționale.
- Identificarea și managementul zonelor unde mortalitatea cauzată de drumuri este ridicată.
- Inventarierea zonelor de reproducere actuale și potențiale.
- Identificarea zonelor de migrație, hrănire și aglomerare importante pentru conservare.
- Promovarea studiilor referitoare la diverse aspecte ale biologiei speciei, inclusiv cele referitoare la parametrii demografici.

HARȚI JPEG

Harta de distribuție Ciuf de câmp (Asio flammeus)